Nu stiu ce am dar, de o saptamana incoace ma trezesc din somn sarind din pat lac de sudoare, din niste cosmaruri groaznice… visez numai pistruiate care ma muncesc pe banda rulanta, cand una cand alta, epuizandu-ma…
Hotarat sa scap de cosmarurile mele ma las dus de val si uite cum in cateva zile reusim sa ne facem cate o trusa destul de bogata cu linguri oscilante de la Berti, create special pe “gura” pistruiatilor. Sezonul este deschis, asa ca nu trebuie sa ne face griji pentru autorizatie, trebuie doar sa ajungem la un ocol silvic sa ne vizam permisele pentru ape de munte si, in rest… drum bun si cale batuta. Varu’, vazand ca sunt inca sub influenta cosmarurilor, de frica sa nu fac vreun soc la vederea taxei de pescuit, se ofera el, ca un adevarat domn, sa plateasca si permisul meu, gest pe care eu (tinand la sanatatea mea precara) nu pot sa-l refuz. Ajungem la cabana, aratam permisele vizate pe apele naturale de ses si in baza lor cerem eliberarea a doua permise pe sezon. Lucratorii ocolului silvic ne pun sa facem cate o cerere dupa care ne taie chitanta si ne ureaza fir intins. Odata vazuti cu autorizatiile in buzunare, zburdam spre masina precum niste iezi de capra neagra pe crestele muntilor. In mare viteza ne indreptam spre cel mai apropiat lac de munte din zona respectiva, dornici sa dam ochii cu pastraviorii nostri. Ajunsi pe barajul lacului admiram frumusetea locurilor dupa care cautam din priviri zone care sa ne inspire. Urcam in masina si facem un ocol al lacului notandu-ne in memorie locurile care ni se par cele mai bune. Odata terminat turul de onoare, oprim masina si incepem sa coboram panta muntelui spre apa. In drumul catre apa privirea imi este atrasa de niste tufe de afine pe care nu pot sa le ignor si prin urmare le atac in forta. Varu’, vazand “ursul” la afine, ma copiaza si trece si el la ciuguleala. Trecem in revista si niste fragi, iar ca desert cateva maini de zmeura. Odata umplut ”juvelnicul” coboram panta abrupta pana la apa unde ne montam in mare viteza lansetele. Eu pun o lingurita Austria si varu’ vad ca isi pune un Oister. Lansam fiecare unde avem inspiratie si incepem sa jucam lingurile pe ritm de sarba’n caruta. Cum eram noi in culmea tremuriciului, uite ca varu’ calca stramb si inteapa un peste inaintea mea. Ii dau cu rusinica si ma duc spre el sa il ajut sa scoata pestele.
Varu’, un adevarat ninja, nu sta prea mult de vorba cu pastravul si il aduce repede la mal unde il asteptau manutele mele gingase, cat lopata. Odata scos pe mal il admiram si facem cateva poze, dupa care fuga inapoi la “munca”. Culmea nerusinarii… in nici 20 de minute Harry face iar “lupte Greco-romane” cu un pastrav de categoria grea, in timp ce eu nu am avut parte de nici o piscatura. Ma duc sa il asist la scoatere si ma “dau” tare la el: “- bai varule, pe tine chiar te mananca spinarea? Nu vrei sa te potolesti? Pai parca eu trebuia sa ma vindec de pistrui si nu tu!” Varu’, zambind, imi spune: “lasa ma Vijulane, ca eu “incalzesc motoarele pestilor” sa ii pornim la mancare, sa nu te obosesti tu. Apoi, vine si randul tau sa prinzi”. Fratilor, parca a avut gura aurita cu “fripturi” ca, nici nu am lansat de doua ori, ca si vad in fir o muscatura violenta. Intep puternic si firul cedeaza instant, dar ramane vizibil pe suprafata apei o bucata de peste douazeci de metri. Strig la Harry sa o agate si din prima lansare reuseste sa o traga la mal…. apuc de nailon si incep sa recuperez usor firul, asteptand din clipa in clipa sa simt pastravul. Incredibil, dar adevarat! In fir nu exista nimic…. dar chiar nimic. Am in mana doar o bucata de guta lunga de peste 20 de metri, fara lingura sau peste.
Nu am patit in viata mea sa intep un peste si linia sa cedeze instant din doua locuri. Imi revin relativ repede si pun o alta lingura. Aleg din trusa de aceasta data modelul Taifun din tabla de cupru pe care il colorez un pic cu marker-ul rosu si albastru. Taifunul asta este modelul laudat de toti pescarii de pastrav, dar cu care eu, din terte motive nu am prea pescuit. Lansez in zona “incidentului” si incep sa joc lingurita cat mai pe loc asa, ca la un pescuit de salau… in scurt timp am in varga un pastrav de toata frumusetea pe care varu’ Harry ma ajuta sa il scot. Tiparul este deja cunoscut… poze, cum a muscat, in ce pozitie… texte, chestii, socoteli. Insistam inca doua ore dar nu mai avem nici o muscatura si decidem sa schimbam locul.
Schimbam “locul si norocul” si gasim cam la un kilometru de primul loc un golf unde zac prabusiti in apa zeci de brazi rupti probabil de o furtuna nebuna. Incepem sa tatonam zona dintre brazii din apa si, aproape imediat, avem amandoi in acelasi timp muscatura in bat. Din pacate amandoi coloratii scapa vii si nevatamati in crengile copacilor, pana sa apucam sa ii vedem la culoare. Ne deplasam mai spre deschiderea golfului unde sunt mai putine agataturi vizibile si, acolo se petrece miracolul.
Parca aruncam lingurile intr-un bazin de crescatorie unde milioane de pesti flaminzi asteapta o masa copioasa. Avem muscaturi la foc automat la cadenta maxima….la 10-15 lanseuri avem cate un pastrav in varga. Adrenalina creste si in clipa aceea simt puterea descantecului….GATA!… m-am eliberat de cosmarul care imi tulbura somnul.
Acum ma simt liber si usor precum o randunica de 106 kilograme. Oprim fiecare cate doi pastravi mai frumosi pe care ii fotografiem langa un paraias, dupa care ne pornim incet pe drumurile de munte spre casele noastre. Povestim mai tot drumul despre pistruiatii nostri si deja facem planul de atac pentru o noua partida cat mai curand posibil… restul… dupa cum stiti…
