Fiecaruia dintre cei care au copilarit pe malul unei ape, ii ramane puternica amprenta acelui rau sau balta in suflet. Mie-mi curge Muresul prin vene, cum imi place sa spun.
Povestea asta incepe cu o secventa de pe la sase ani, in micutul orasel Lipova la 30km de Arad. Bunicii, la care stateam majoritatea timpului, tocmai iesisera la pensie si in sfarsit aveam cu cine sa ma duc la Mures, pentru ca singur nu ieseam decat pana la coltul strazii la turnul pompierilor voluntari. In treacat fie spus, acolo aveam locul meu aparte. Toti ma cunosteau si ma iubeau, eram intr-un fel mascota lor iar seful, batranul croitor Vuculescu, era si unul dintre cei mai buni pescari de mreana din cati am intalnit.
Bunicul, fost profesor de economie si director al liceului din localitate, fire comoda si cu tabieturi tipic englezesti, nu avea bietul de el nicio legatura cu pescuitul dar ma iubea intr-atat incat imi facea orice pofta. Asadar si-a trecut in agenda zilnica si plimbarea cu mine la Mures. De cele mai multe ori zabovea o vreme pana se asigura ca mi-am gasit locul potrivit, fara niciun pericol si pana cand mai veneau pescari daca nu era nimeni, apoi se indrepta agale spre gara sa soarba o bere si sa-si ia ziarele. Noroc ca eram cuminte. Pe piatra pe care ma lasa, pe aia ma gasea. De obicei ma asezam in dreptul unui canal de scurgere ce venea de la spital (exact unde zvacneste acum noul pod spre Radna). Malul era stabilizat cu bolovani mari de cariera, care erau imprastiati si prin apa pana la 5-6 metri de mal, astfel incat se formase un fel de golf mai linistit si cu apa mica, pana la jumatate de metru, dincolo de care Muresul curgea in plina forta.
Iata-ma dimineata, trezit cu noaptea-n cap, tremurand de nerabdare sa ajung la apa. Imi pregatisem de seara cele trebuincioase, adica varga de alun de vreo 2m, de care legasem niste fir cumparat de la magazinul AJVPS-ului, un carlig de 12 primit cadou de la unchiul meu, o bucatica de plumb taiata dintr-o bucata de teava, pentru care am stricat si foarfeca bunica-mii iar deasupra acestui ansamblu, trona un celebru dop de pluta cu bat de chibrit in mijloc. Pe Mures nu se purtau fineturile.
De momeala insa, n-aveam de unde sa ma invart. Ramele serpesti din gradina erau prea mari pentru carligul meu si erau singurele de care stiam, viermusi nu aveam de unde sa iau, asa ca cel mai la indemana erau mustele. Imi pregatisem deci si cateva muste intr-o cutie de chibrituri. Zis si facut. Iesim pe poarta, traversam intersectia, intram pe straduta spitalului, mai mult o poteca printre zidurile inalte ale gospodariilor tipice banatului, si dupa 100m ajungem pe mal. Imi caut un loc mai bun de stat, potrivesc o musca in carlig, arunc si in urmatoarele secunde scot un oblete. Asa am aflat ca se numeste mult mai tarziu. Pe-acolo ii zice lipus. Alta musca, alta captura si tot asa pret de vreo jumatate de ora. Pe cat imi crescuse fericirea de mult, pe atat ma intristam mai tare cand vedeam cum se duc mustele din cutie. Pana cand s-au terminat. Asta a fost, nu mai era nimic de facut. Bunicul, usor amuzat ca a scapat asa de repede dar si intristat ca nu-i mai ramanea timp de-o bere daca trebuia sa se intoarca acasa cu mine, a decretat : „Incepand de maine, daca nu ai 100 de muste, nu mai iesim la pescuit !” Halal decret. Pai asta puteam sa constat si singur ca doar se taiase distractia inainte sa inceapa bine. Noroc ca eram specialist in prinsul mustelor. Nici „zeppelinul”, cum se numea hartia aia lipicioasa de prins mustele, nici discurile de „muscamor” nu ma intreceau, in special ca acum eram ajutat si de atractia celor cativa obleti pe care-i asezasem la soare in speranta unei prime productii de viermusi. In vreo 4 ore aveam muste cat sa satur o gaina, indesate cu grija in cutii de chibrituri.
Of, Muresul meu!
