Descopera lumea
Moderatori: mini_mic, vali003, Coleman
Re: Descopera lumea
"Mini lectie de etimologie - Radu Beligan - Motto pentru un volum de memorii: "Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie! " In ciuda diferentei de varsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a vazut moartea". Faceam deseori vacantele impreuna la mare si ne pierdeam in lungi discutii peripatetice, el in plina faconda, eu fermecat de eruditia lui in multe domenii. Eftimiu, care se nascuse in Bobostita din Epirul albanez si n-a stiut, pana la sapte ani, nici o boaba romaneasca, era pasionat sa descopere originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii neasteptate. De pilda, imi spunea el, cuvantul sandulie, cu care oltenii numesc covorasul de langa pat, vine de la frantuzescul "descente du lit".. Cine si-ar fi inchipuit ca atat de neaosul mujdei vine tot din franceza: mousse d'ail (adica spuma de usturoi)? Cuvantul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la sintagma nemteasca "mit stock", adica "cu baston", ceea ce inseamna cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto! Tot din germana ne vine si cuvantul smecher. Boierii olteni care aveau podgorii, imi explica Eftimiu, au angajat specialisti in degustarea vinurilor. In germana, schmecken inseamna a avea gust, a fi bun la gust. Omul care facea operatia era un smeker, adica un specialist pe care nu-l puteai pacali cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ istet, imposibil de tras pe sfoara. Odata, la Constanta , ne-am oprit in fata unei vitrine in care erau expuse vreo douazeci de busturi in miniatura ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niste orori din ghips, trase in serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei. Imi amintesc explozia de ras pe care ne-a starnit-o acest plural stupefiant si, de aici, consideratiile de ordin lingvistic. In fond, negustorul facuse o analogie: GUVID-GUVIZI, OVID-OVIZI... Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben. Dictionarul ne spune ca patachina e planta numita in latineste Rubia tinctorum, dar nu ne arata ca tot patachina se spune si unei femei de moravuri usoare. Care e radacina acestei patachine? In Bucuresti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintai care a deschis in Romania un "santan" pe bulevardul Elisabeta, importand de la Viena niste fete vesele care circulau seara pe bulevard in fata "institutiei", ca sa atraga clientela. Acestea erau "fetele lui Patac", adica patachinele...
In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi de palarie e desemnata in toate limbile cu cuvintecare indica forma ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana zylinder, in italiana cilindro, limba romana fiind singura in care numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de "tilindru". Explicatia este simpla: cel ce a introdus in Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin. Tot Eftimiu mi-a revelat ca, in limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cand sunt moarte si un alt nume cand sunt vii. Boul se cheama OX cand e pe patru picioare. Si cand e taiat se cheama beef.. Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal. Porcului i se pune pig cand e viu si pork cand e mort. Oaia este sheep cand traieste, si, cand moare, devine mutton. De ce? Fiindca in Anglia , incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost intotdeauna nemti: OX, sheep, calf, pig. In vreme ce bucatarii au fost totdeauna francezi: veau - veal; porc - pork; mouton - mutton; boeuf - beef!"
In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi de palarie e desemnata in toate limbile cu cuvintecare indica forma ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana zylinder, in italiana cilindro, limba romana fiind singura in care numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de "tilindru". Explicatia este simpla: cel ce a introdus in Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin. Tot Eftimiu mi-a revelat ca, in limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cand sunt moarte si un alt nume cand sunt vii. Boul se cheama OX cand e pe patru picioare. Si cand e taiat se cheama beef.. Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal. Porcului i se pune pig cand e viu si pork cand e mort. Oaia este sheep cand traieste, si, cand moare, devine mutton. De ce? Fiindca in Anglia , incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost intotdeauna nemti: OX, sheep, calf, pig. In vreme ce bucatarii au fost totdeauna francezi: veau - veal; porc - pork; mouton - mutton; boeuf - beef!"
Re: Descopera lumea
Chefliii de soi ai vremurilor trecute se răsfăţau cu cele mai fine delicatese ale bucătarilor. Nici lumea bună nu îşi refuza plăcerile culinare. O fleică, o vrăbioară, un cârnat patrician, o supă bătută, peşte plat sau sosuri îndelung preparate erau stropite cu câte un vin ales.
O îngheţată consumată în căldura toridă a verii era un ritual aparte. Cucoanele nu coborau niciodată din trăsură pentru a servi pe trotuar savuroasa răcoritoare. Le era adusă în caleaşcă, iar tinerii civili sau ofiţerii care stăteau la mese aveau o vedere splendidă a expoziţiei de femei tinere şi nostime... Deseori, spectacolul era întrerupt de câte un muscal care ruga frumos pe cei ce se plictiseau pe trotuar să facă un tur pe la localul lui cu preţuri piperate, despre care cineva la un moment dat inventase un joc de cuvinte, care suna cam aşa: „Intri fără nici o grijă şi ieşi fără para chioară“.
În birturile de la 1882
În birturile româneşti de la 1882 ne introduce Constantin Bacalbaşa: „O fleică costa 40 de bani, o vrăbioară - 80 de bani, un cârnat patrician - 40 de bani, un fel de mâncare cu sos - între 40 şi 80 de bani... cele de 80 de bani fiind mâncările de pasări, vânaturi, pescărie. Puiul de găină se cumpăra din piaţă cu 40 de bani, kilogramul de peşte - cu 60 şi 70 de bani, iar sticla de vin românesc cel mai scump şi mai fin - cu 2 lei... Cu preţ fix de 5 lei de cap se mânca un prânz complet cu cafea şi vin la restaurantele cu bucătărie occidentală“.
Birturile erau pline deseori. Numai la zi de Paşte sau Sfântul Gheorghe ele pierdeau clientela. Grădinile se bucurau atunci de clienţii lor, căci lumea venea, alegea un loc pe iarbă printre tufişuri, unde era mai mult adăpost şi umbră, întindea pe iarbă şerveturi sau ziare şi petrecea.
Petreceri de altădată
„Aici se consuma numai vinul, mititeii, caşcavalul, pâinea, ridichile, cât şi oale nouă de capacitatea unui litru. Cumpărai mai întâi o oală nouă nesmălţuită la preţ de 10 bani una, apoi te duceai la cumpăratul vinului. Într-un gârlici de pivniţă era aşezat un butoi cu vin; un om sta în picioare şi împărţea. Fiecare muşteriu întindea oala sub cană, vinarul o deschidea şi lăsa să curgă vinul, după ce primea anticipat suma de 80 de bani, plata litrului. O coadă nesfârşită aştepta ca să vie rândul fiecăruia. Apoi erau mititeii. Câteva grătare în plin aer frigeau mititeii, pe care alături îi fabrica mereu bucătarii. Zeci de mii de mititei treceau astfel din mâinile bucătarilor în mâinile grataragiilor şi de pe grătare pe hârtiuţele pe care le întindeau clienţii grăbiţi şi înfometaţi.
În timpul acesta strigăte, împinsături, înghesuială, miros de cârnaţi, năduşeală. În sfârşit, încărcaţi cu oalele cu vin, cu mititeii purtaţi în hârtii, cu pâinea, cu ridichile, cu caşcavalul oamenii îşi regăseau culcuşurile şi începea petrecerea“, notează Constantin Bacalbaşa.
Lăutarii erau nelipsiţi de la astfel de evenimente, cântând de inimă albastră. Aveau obiceiul ca la apusul soarelui, când grupurile se sculau, să se ţină după unii mai „damblagii“, în pocnetele oalelor sparte, căci aceasta era tradiţia: după ce au petrecut bine, oamenii să dea cu oalele de pământ şi să le audă pocnind ca un pistol. „Această tradiţie nu avea la origină decât un interes igienic. Căci, dacă oalele ar fi rămas pe loc, negustorul le-ar fi curăţat şi le-ar fi revândut, la viitoarea petrecere“, ne lămureşte prin scrierile sale Bacalbaşa.
Miresmele din Grădina lui Iovan
Peste zeci şi zeci de ani, cel ce a gustat din delicioşii mititei din Grădina lui Iovan, care erau adevărate delicii culinare, alături de hamburgheri şi hot-dog, nu are cum să uite răsfăţul acelor zile.
Şi jimbla rumenită sau covrigii calzi de la brutăriile lui Şăineanu, Petre Avram, Madelbaum, Iuliu Schmidt de pe Grădinari sau de pe Amaradia îmbiau cu miresme trotuarele din faţa „brutăriilor de lux“.
Meniuri alese, cu mâncăruri care mai de care mai delicioase, aduc ceva din specifiul unor timpuri apuse, care hrănesc astăzi setea de cunoaştere din pagini de însemnari
Sursa:Gazeta de Sud
O îngheţată consumată în căldura toridă a verii era un ritual aparte. Cucoanele nu coborau niciodată din trăsură pentru a servi pe trotuar savuroasa răcoritoare. Le era adusă în caleaşcă, iar tinerii civili sau ofiţerii care stăteau la mese aveau o vedere splendidă a expoziţiei de femei tinere şi nostime... Deseori, spectacolul era întrerupt de câte un muscal care ruga frumos pe cei ce se plictiseau pe trotuar să facă un tur pe la localul lui cu preţuri piperate, despre care cineva la un moment dat inventase un joc de cuvinte, care suna cam aşa: „Intri fără nici o grijă şi ieşi fără para chioară“.
În birturile de la 1882
În birturile româneşti de la 1882 ne introduce Constantin Bacalbaşa: „O fleică costa 40 de bani, o vrăbioară - 80 de bani, un cârnat patrician - 40 de bani, un fel de mâncare cu sos - între 40 şi 80 de bani... cele de 80 de bani fiind mâncările de pasări, vânaturi, pescărie. Puiul de găină se cumpăra din piaţă cu 40 de bani, kilogramul de peşte - cu 60 şi 70 de bani, iar sticla de vin românesc cel mai scump şi mai fin - cu 2 lei... Cu preţ fix de 5 lei de cap se mânca un prânz complet cu cafea şi vin la restaurantele cu bucătărie occidentală“.
Birturile erau pline deseori. Numai la zi de Paşte sau Sfântul Gheorghe ele pierdeau clientela. Grădinile se bucurau atunci de clienţii lor, căci lumea venea, alegea un loc pe iarbă printre tufişuri, unde era mai mult adăpost şi umbră, întindea pe iarbă şerveturi sau ziare şi petrecea.
Petreceri de altădată
„Aici se consuma numai vinul, mititeii, caşcavalul, pâinea, ridichile, cât şi oale nouă de capacitatea unui litru. Cumpărai mai întâi o oală nouă nesmălţuită la preţ de 10 bani una, apoi te duceai la cumpăratul vinului. Într-un gârlici de pivniţă era aşezat un butoi cu vin; un om sta în picioare şi împărţea. Fiecare muşteriu întindea oala sub cană, vinarul o deschidea şi lăsa să curgă vinul, după ce primea anticipat suma de 80 de bani, plata litrului. O coadă nesfârşită aştepta ca să vie rândul fiecăruia. Apoi erau mititeii. Câteva grătare în plin aer frigeau mititeii, pe care alături îi fabrica mereu bucătarii. Zeci de mii de mititei treceau astfel din mâinile bucătarilor în mâinile grataragiilor şi de pe grătare pe hârtiuţele pe care le întindeau clienţii grăbiţi şi înfometaţi.
În timpul acesta strigăte, împinsături, înghesuială, miros de cârnaţi, năduşeală. În sfârşit, încărcaţi cu oalele cu vin, cu mititeii purtaţi în hârtii, cu pâinea, cu ridichile, cu caşcavalul oamenii îşi regăseau culcuşurile şi începea petrecerea“, notează Constantin Bacalbaşa.
Lăutarii erau nelipsiţi de la astfel de evenimente, cântând de inimă albastră. Aveau obiceiul ca la apusul soarelui, când grupurile se sculau, să se ţină după unii mai „damblagii“, în pocnetele oalelor sparte, căci aceasta era tradiţia: după ce au petrecut bine, oamenii să dea cu oalele de pământ şi să le audă pocnind ca un pistol. „Această tradiţie nu avea la origină decât un interes igienic. Căci, dacă oalele ar fi rămas pe loc, negustorul le-ar fi curăţat şi le-ar fi revândut, la viitoarea petrecere“, ne lămureşte prin scrierile sale Bacalbaşa.
Miresmele din Grădina lui Iovan
Peste zeci şi zeci de ani, cel ce a gustat din delicioşii mititei din Grădina lui Iovan, care erau adevărate delicii culinare, alături de hamburgheri şi hot-dog, nu are cum să uite răsfăţul acelor zile.
Şi jimbla rumenită sau covrigii calzi de la brutăriile lui Şăineanu, Petre Avram, Madelbaum, Iuliu Schmidt de pe Grădinari sau de pe Amaradia îmbiau cu miresme trotuarele din faţa „brutăriilor de lux“.
Meniuri alese, cu mâncăruri care mai de care mai delicioase, aduc ceva din specifiul unor timpuri apuse, care hrănesc astăzi setea de cunoaştere din pagini de însemnari
Sursa:Gazeta de Sud
Re: Descopera lumea
Vremuri,vremuri…
“Brutari, croitori, cojocari, bărbieri sunt doar câţiva dintre negustorii Craiovei de altădată. Îi putem cunoaşte astăzi călătorind prin pagini de cărţi uitate pe rafturile bibliotecii.
Cititorul îndrăgostit de mirosul paginilor îngălbenite, alimentat de setea de cunoaştere a trecutului unui loc drag sufletului său, îi descoperă şi pe meşteşugarii şi neguţătorii Craiovei de ieri.
Le citeşte poveştile cu nesaţ şi gustă din parfumul unor vremuri de demult, încercând să descopere acea părticică din sufletul său care aparţine trecutului.
Primul popas este în anul 1786, la povarna de rachiu a „dumnealui stolnicul Brăiloiu“, care făcea rachiu din bucate stricate. Catagrafia din 1832 îi arată că erau pe atunci în Craiova 17 fabrici, dintre care 16 tăbăcării („tahanale dă piei“) şi una de testemeluri vremelnică.
Se mai aflau în oraş căldărarii, ateliere de caretaşi, o năsturărie care făcea nasturi din cositor şi lemn şi o povarnă de rachiu vremelnică. „În 1852 Hers şi Alter, tovarăşi, aveau o povarnă de spirt în Despărţirea de Galben. Făceau spirt din bucate scoţînd cîte 500 vedre lunar. Îl vindeau cu 16 lei vadra. Tot ei aveau în acelaşi timp şi o fabrică de bere. Făceau bere din orz, scoţînd cîte 350 vedre lunar. O vindeau cu 4 lei vadra“, se menţionează în lucrarea „Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei (1666-1865)“.
Îndeletnicirile oltenilor
Îl cunoaştem şi pe boierul Petre Apostol, care avea în Craiova o moară mare, „cu maşină care prin foc de lemne lucrează“. Scotea făină de lux, de calitatea a doua şi griş. Se pare că aceasta a fost cea dintâi moară cu aburi din ţară, spun documentele vremii.
Mai existau în Craiova şi zalhanale. „Turcii nu consumau multă untură, fiind opriţi de Coran. Găteau cu unt, seu şi cirviş. Judeţele Olteniei erau obligate să dea turcilor, între altele, o mare cantitate de seu şi cirviş. Ca să se obţină această cantitate, se tăiau la Craiova numeroase vite mari, capre şi oi, de aceea sunt cunoscute în acest oraş multe zalhanale sau abatoare… În anul 1820 s-au scos de la caprele tăiate în zalhanalele craiovene, numai în 8 luni, 120.000 ocale de seu“, se menţiona în lucrarea mai sus amintită.
Călătorim mai departe printre paginile îngălbenite de vreme şi facem cunoştinţă cu bărbierii Craiovei de altădată. Meşteşugul lor era deosebit de bănos, căci ei nu se ocupau numai cu tunsul şi bărbieritul, ci făceau şi pe vracii, aplicau lipitori, tămăduiau răni, puneau membre fracturate în blăniţe, scoteaua măsele şi dinţi, făceau masaje.
„Pe lângă latura practică a câştigului pe care puteau să-l aibă, bărbierii jucau şi un rol social important, fiind un factor de seamă în tămăduirea suferinţelor trupeşti ale strămoşilor noştri. Bărbierii se bucurau de vază între neguţătorii oraşului. Ei erau chemaţi să semneze ca martori în zapise de vînzare, aşa cum fac la 1 octombrie 1735 Necula şi Radu. Aceştia pun semnătura pe un act prin care Neacşa vinde în Craiova un loc, o casă şi un cuptor de pîine“.
Alt episod despre bărbieri îl găsim povestit de polcovnicul Ioan Solomon. „Pe la 1810, cînd lupta sub comanda polcovnicului rus Rîbnicov cu o ceată de panduri romîni şi sîrbi împotriva turcilor, a fost rănit rău la cap, «scăpînd numai pojviţa creerilor nespartă» şi peste şase săptămîni s-a pomenit «în Craiova la un gearaf anume Anghel Bărbierul, lîngă zidul Baraţilor», care îl căuta. Fusese adus de pe cîmpul de luptă cu sania în luna lui mai, ca să nu i se strice creierii. Acest Anghel era şi gerah, adică chirurg“.
El a vindecat greaua rană a lui Solomon. Trebuie să fi fost mare meşter, dacă rănitul în loc să fie dus la unul din multele spitale ruseşti care erau în Craiova, a fost dus la acest bărbier, care l-a şi tămăduit.
Meşteşugari apreciaţi
Nu ai cum să nu-i întâlneşti, în călătoria prin Craiova de altădată, pe unii dintre cei mai vechi meşteşugari, brutarii, care se dezvoltau odată cu apariţia târgurilor, căci oamenii care veneau în locurile pline de comercianţi nu aveau întotdeauna pâine în traistă, şi trebuia s-o cumpere.
La fel de apreciaţi şi căutaţi erau şi cojocarii, conduşi de un chiurci-başă sau chiurciubaşă, căci în portul vechi al omului de rând, ca şi al boierului, căciula, işlicul, cojocul sau haina îmblănită erau în deosebită cinste.
Amintirile din trecutul negustoresc lui D. Hagi Theodoraky completează imaginea despre preocupările oamenilor locului.
„În întreaga Oltenie se creşteau în bălţile şi pădurile producătoare de ghindă un număr considerabil de porci, care se trimiteau la faimosul Steinbruch, vestit târg de vite din Ungaria, de unde producătorii se întorceau cu chimirele pline de aur, rasa mangoliţa sârbească introdusă de producătorii noştri fiind foarte căutată de unguri. Averile multora dintre milionarii Olteniei sunt făcute din acest comerţ.
Porcii aduşi din baltă sau păduri erau puşi pe porumb, pentru a-şi spăla carnea şi osânza, căci cei de baltă ar fi mirosit a peşte, iar osânza din ghindă nefiind consistentă prin noua hrană, după scurt timp era cu desăvârşire transformată“.
Documentele, mărturiile scrise despre meşteşugurile şi neguţătorii de altădată ne completează imaginea unei Craiove vechi cuceritoare cu al ei parfum de epocă.”Sursa GDS
“Brutari, croitori, cojocari, bărbieri sunt doar câţiva dintre negustorii Craiovei de altădată. Îi putem cunoaşte astăzi călătorind prin pagini de cărţi uitate pe rafturile bibliotecii.
Cititorul îndrăgostit de mirosul paginilor îngălbenite, alimentat de setea de cunoaştere a trecutului unui loc drag sufletului său, îi descoperă şi pe meşteşugarii şi neguţătorii Craiovei de ieri.
Le citeşte poveştile cu nesaţ şi gustă din parfumul unor vremuri de demult, încercând să descopere acea părticică din sufletul său care aparţine trecutului.
Primul popas este în anul 1786, la povarna de rachiu a „dumnealui stolnicul Brăiloiu“, care făcea rachiu din bucate stricate. Catagrafia din 1832 îi arată că erau pe atunci în Craiova 17 fabrici, dintre care 16 tăbăcării („tahanale dă piei“) şi una de testemeluri vremelnică.
Se mai aflau în oraş căldărarii, ateliere de caretaşi, o năsturărie care făcea nasturi din cositor şi lemn şi o povarnă de rachiu vremelnică. „În 1852 Hers şi Alter, tovarăşi, aveau o povarnă de spirt în Despărţirea de Galben. Făceau spirt din bucate scoţînd cîte 500 vedre lunar. Îl vindeau cu 16 lei vadra. Tot ei aveau în acelaşi timp şi o fabrică de bere. Făceau bere din orz, scoţînd cîte 350 vedre lunar. O vindeau cu 4 lei vadra“, se menţionează în lucrarea „Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei (1666-1865)“.
Îndeletnicirile oltenilor
Îl cunoaştem şi pe boierul Petre Apostol, care avea în Craiova o moară mare, „cu maşină care prin foc de lemne lucrează“. Scotea făină de lux, de calitatea a doua şi griş. Se pare că aceasta a fost cea dintâi moară cu aburi din ţară, spun documentele vremii.
Mai existau în Craiova şi zalhanale. „Turcii nu consumau multă untură, fiind opriţi de Coran. Găteau cu unt, seu şi cirviş. Judeţele Olteniei erau obligate să dea turcilor, între altele, o mare cantitate de seu şi cirviş. Ca să se obţină această cantitate, se tăiau la Craiova numeroase vite mari, capre şi oi, de aceea sunt cunoscute în acest oraş multe zalhanale sau abatoare… În anul 1820 s-au scos de la caprele tăiate în zalhanalele craiovene, numai în 8 luni, 120.000 ocale de seu“, se menţiona în lucrarea mai sus amintită.
Călătorim mai departe printre paginile îngălbenite de vreme şi facem cunoştinţă cu bărbierii Craiovei de altădată. Meşteşugul lor era deosebit de bănos, căci ei nu se ocupau numai cu tunsul şi bărbieritul, ci făceau şi pe vracii, aplicau lipitori, tămăduiau răni, puneau membre fracturate în blăniţe, scoteaua măsele şi dinţi, făceau masaje.
„Pe lângă latura practică a câştigului pe care puteau să-l aibă, bărbierii jucau şi un rol social important, fiind un factor de seamă în tămăduirea suferinţelor trupeşti ale strămoşilor noştri. Bărbierii se bucurau de vază între neguţătorii oraşului. Ei erau chemaţi să semneze ca martori în zapise de vînzare, aşa cum fac la 1 octombrie 1735 Necula şi Radu. Aceştia pun semnătura pe un act prin care Neacşa vinde în Craiova un loc, o casă şi un cuptor de pîine“.
Alt episod despre bărbieri îl găsim povestit de polcovnicul Ioan Solomon. „Pe la 1810, cînd lupta sub comanda polcovnicului rus Rîbnicov cu o ceată de panduri romîni şi sîrbi împotriva turcilor, a fost rănit rău la cap, «scăpînd numai pojviţa creerilor nespartă» şi peste şase săptămîni s-a pomenit «în Craiova la un gearaf anume Anghel Bărbierul, lîngă zidul Baraţilor», care îl căuta. Fusese adus de pe cîmpul de luptă cu sania în luna lui mai, ca să nu i se strice creierii. Acest Anghel era şi gerah, adică chirurg“.
El a vindecat greaua rană a lui Solomon. Trebuie să fi fost mare meşter, dacă rănitul în loc să fie dus la unul din multele spitale ruseşti care erau în Craiova, a fost dus la acest bărbier, care l-a şi tămăduit.
Meşteşugari apreciaţi
Nu ai cum să nu-i întâlneşti, în călătoria prin Craiova de altădată, pe unii dintre cei mai vechi meşteşugari, brutarii, care se dezvoltau odată cu apariţia târgurilor, căci oamenii care veneau în locurile pline de comercianţi nu aveau întotdeauna pâine în traistă, şi trebuia s-o cumpere.
La fel de apreciaţi şi căutaţi erau şi cojocarii, conduşi de un chiurci-başă sau chiurciubaşă, căci în portul vechi al omului de rând, ca şi al boierului, căciula, işlicul, cojocul sau haina îmblănită erau în deosebită cinste.
Amintirile din trecutul negustoresc lui D. Hagi Theodoraky completează imaginea despre preocupările oamenilor locului.
„În întreaga Oltenie se creşteau în bălţile şi pădurile producătoare de ghindă un număr considerabil de porci, care se trimiteau la faimosul Steinbruch, vestit târg de vite din Ungaria, de unde producătorii se întorceau cu chimirele pline de aur, rasa mangoliţa sârbească introdusă de producătorii noştri fiind foarte căutată de unguri. Averile multora dintre milionarii Olteniei sunt făcute din acest comerţ.
Porcii aduşi din baltă sau păduri erau puşi pe porumb, pentru a-şi spăla carnea şi osânza, căci cei de baltă ar fi mirosit a peşte, iar osânza din ghindă nefiind consistentă prin noua hrană, după scurt timp era cu desăvârşire transformată“.
Documentele, mărturiile scrise despre meşteşugurile şi neguţătorii de altădată ne completează imaginea unei Craiove vechi cuceritoare cu al ei parfum de epocă.”Sursa GDS
Re: Descopera lumea
"Alte rânduieli şi alte moravuri aveau cetăţenii urbei de altădată. Călătorind prin pagini de carte, descoperi acea lume care te atrage astăzi nu numai prin mirosul de vechi pe care îl emană, ci, în general, prin felul ei de a fi.
Colindând străzile Craiovei de la 1900, din când în când o pălărie se ridica de pe cap în semn de salut, gest însoţit de o pronunţare în mod corect „Sărut mâna“. Drept răspuns înclinai politicos din cap, în mod discret. Plana în acea societate şi un respect deosebit pentru bunul public. Dovada o fac numeroasele gesturi. „Directorul Şcolii Normale cere voie de la primărie să culeagă puţină verdeaţă din arborii de la luncă sau din altă parte pentru a orna o sală în vederea serbării de 10 mai, tot astfel cum cu ocazia dezvelirii Monumentului Comemorativ al Războiului din 1877-1878, regimentul 1 Artilerie «Regele Carol» cere voie să ia frunziş verde de la luncă pentru decor şi primeşte aprobare cu condiţia supravegherii din partea unui ofiţer şi în prezenţa grădinarului-şef Emil Mack pentru a evita degradări.
De asemenea, Directorul Şcolii Trişcu cere permisiunea de a veni cu băieţii în parc pentru a pescui şi a se distra“, se menţionează în Arhivele Olteniei.
Un oraş guvernat de legi stricte
Printre obiceiurile timpului găsim şi pe acela al scuipatului oricând, oriunde şi oricum. Serviciul sanitar se sesizează şi încearcă îngrădirea lui în normele de igienă. Astfel descoperim localuri publice închise temporar pentru că nu aveau scuipători cu soluţie antiseptică sau pentru că nu aveau tăbliţe cu indicaţia „Nu scuipaţi pe jos!“.
Pentru a remedia alt obicei ancestral, Parlamentul României a elaborat „Legea contra beţiei“ din 7 martie 1908 (de menţionat că legile de la acea vreme nu purtau numere pentru identificare, ci un titlu privind tema abordată şi data votării ei). „Se urmărea, printre altele, reducerea localurilor unde se puteau consuma băuturi alcoolice până la atingerea raportului de unu la 300 de locuitori, exceptând cazurile staţiunilor balneare“, după cum se menţionează în lucrarea „În căutarea memoriei“, purtând semnătura lui Marius Dobrin.
Un peisaj „pitoresc“
Nu lipseau din peisajul Craiovei nici localurile de toleranţă. Documentele pomenesc că în 1915 existau circa 134 de cereri de eliberare a unui „concept de prostituată“, practic o autorizaţie de funcţionare, formulat de tinere care practicau această meserie. Erau înregistrate la poliţie, stabilimentele plăteau taxele de rigoare, iar serviciul sanitar era responsabil să urmărească atent starea lor de sănătate.
O povestioară a acestor locuri şi a personajelor care le populau o aflăm din lucrarea lui Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu. „La madam Ionescu (în imediata vecinătatea a bisericii Hagi Enuş) veneau distinşi profesori, magistraţi, negustori de vază, uneori preoţi. Omora orice concurenţă, pentru că schimba lunar fetele, deorece amatorii de «amor tarifat» doreau mereu «prospătură». La «coana Angela», la subsolul casei lui Amadu, peste drum de una dintre cele trei sinagogi evreieşti, din piaţa Elca, erau păstrate aceleaşi frumoase, care meritau să îmbătrânească în rostul lor. «Patroana» era o femeie în totul respectabilă, concubina unui negustor stimabil (Ţenea), după aceea a unui ospătar (Nele Popa); era ea însăşi o garanţie de onorabilitate. O legătură de rudenie (sau de prietenie) cu comisarul Niţescu o scutea de orice neplăceri cu poliţia. De fapt, nu s-au întâmplat niciodată lucruri care să tulbure atmosfera de discreţie sub care se petreceau «întâlnirile»respective (doar noi, elevii, urmăream din gangul sinagogii să vedem cum intrau acolo profesorii noştri, mari dascăli, intelectuali de înaltă ţinută, dar căsătoriţi din interese de «dotă» cu fiice de moşieri şi industriaşi, neînzestrate de soartă cu un cât de mărunt «vino-ncoace»!). La vremea aceea, noi priveam atari «escapade» drept cuvenite şi admiram aventurile marilor noştri profesori (inclusiv ale celor de religie) drept motivate şi stimabile. Pentru noi, era foarte interesant că puteam intra în «viaţa personală» a temuţilor noştri «tirani» (sau «blajini») ai catedrei! Discreţia era absolută, păstrând «secretul» ca pe propriile noastre «enigme»“.
O lume aparte
Dar poate cea mai încântătoare deprindere a lumii Craiovei de altădată era cea legată de stilul de adresare între oameni, de comunicare, cel puţin în scris. „Am avut surpriza de a întâlni direct sentimentul respectului faţă de semen, faţă de cetăţeanul care se adresează unei instituţii. De multe ori, o simplă petiţie era prezentată cu vorbe meşteşugite şi, chiar dacă nu totdeauna ele exprimau sinceritate, dovedeau oricum bună creştere, politeţe. Relaţiile dintre oameni erau în limitele naturalului, între cele două extreme ale binelui şi răului, dar pe un palier mai aproape de corectitudine. Am adunat câteva mostre de exprimări respectuoase, amabile, calde. Un bilet scris de mână ne oferă formularea: «Amicul meu, domnul... are gentileţea a-mi comunica faptul că a vorbit cu Domnia Voastră privitor la...»“, ne completează Marius Dobrin în lucrarea sa imaginea unei alte lumi."
sursa:GDS
Colindând străzile Craiovei de la 1900, din când în când o pălărie se ridica de pe cap în semn de salut, gest însoţit de o pronunţare în mod corect „Sărut mâna“. Drept răspuns înclinai politicos din cap, în mod discret. Plana în acea societate şi un respect deosebit pentru bunul public. Dovada o fac numeroasele gesturi. „Directorul Şcolii Normale cere voie de la primărie să culeagă puţină verdeaţă din arborii de la luncă sau din altă parte pentru a orna o sală în vederea serbării de 10 mai, tot astfel cum cu ocazia dezvelirii Monumentului Comemorativ al Războiului din 1877-1878, regimentul 1 Artilerie «Regele Carol» cere voie să ia frunziş verde de la luncă pentru decor şi primeşte aprobare cu condiţia supravegherii din partea unui ofiţer şi în prezenţa grădinarului-şef Emil Mack pentru a evita degradări.
De asemenea, Directorul Şcolii Trişcu cere permisiunea de a veni cu băieţii în parc pentru a pescui şi a se distra“, se menţionează în Arhivele Olteniei.
Un oraş guvernat de legi stricte
Printre obiceiurile timpului găsim şi pe acela al scuipatului oricând, oriunde şi oricum. Serviciul sanitar se sesizează şi încearcă îngrădirea lui în normele de igienă. Astfel descoperim localuri publice închise temporar pentru că nu aveau scuipători cu soluţie antiseptică sau pentru că nu aveau tăbliţe cu indicaţia „Nu scuipaţi pe jos!“.
Pentru a remedia alt obicei ancestral, Parlamentul României a elaborat „Legea contra beţiei“ din 7 martie 1908 (de menţionat că legile de la acea vreme nu purtau numere pentru identificare, ci un titlu privind tema abordată şi data votării ei). „Se urmărea, printre altele, reducerea localurilor unde se puteau consuma băuturi alcoolice până la atingerea raportului de unu la 300 de locuitori, exceptând cazurile staţiunilor balneare“, după cum se menţionează în lucrarea „În căutarea memoriei“, purtând semnătura lui Marius Dobrin.
Un peisaj „pitoresc“
Nu lipseau din peisajul Craiovei nici localurile de toleranţă. Documentele pomenesc că în 1915 existau circa 134 de cereri de eliberare a unui „concept de prostituată“, practic o autorizaţie de funcţionare, formulat de tinere care practicau această meserie. Erau înregistrate la poliţie, stabilimentele plăteau taxele de rigoare, iar serviciul sanitar era responsabil să urmărească atent starea lor de sănătate.
O povestioară a acestor locuri şi a personajelor care le populau o aflăm din lucrarea lui Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu. „La madam Ionescu (în imediata vecinătatea a bisericii Hagi Enuş) veneau distinşi profesori, magistraţi, negustori de vază, uneori preoţi. Omora orice concurenţă, pentru că schimba lunar fetele, deorece amatorii de «amor tarifat» doreau mereu «prospătură». La «coana Angela», la subsolul casei lui Amadu, peste drum de una dintre cele trei sinagogi evreieşti, din piaţa Elca, erau păstrate aceleaşi frumoase, care meritau să îmbătrânească în rostul lor. «Patroana» era o femeie în totul respectabilă, concubina unui negustor stimabil (Ţenea), după aceea a unui ospătar (Nele Popa); era ea însăşi o garanţie de onorabilitate. O legătură de rudenie (sau de prietenie) cu comisarul Niţescu o scutea de orice neplăceri cu poliţia. De fapt, nu s-au întâmplat niciodată lucruri care să tulbure atmosfera de discreţie sub care se petreceau «întâlnirile»respective (doar noi, elevii, urmăream din gangul sinagogii să vedem cum intrau acolo profesorii noştri, mari dascăli, intelectuali de înaltă ţinută, dar căsătoriţi din interese de «dotă» cu fiice de moşieri şi industriaşi, neînzestrate de soartă cu un cât de mărunt «vino-ncoace»!). La vremea aceea, noi priveam atari «escapade» drept cuvenite şi admiram aventurile marilor noştri profesori (inclusiv ale celor de religie) drept motivate şi stimabile. Pentru noi, era foarte interesant că puteam intra în «viaţa personală» a temuţilor noştri «tirani» (sau «blajini») ai catedrei! Discreţia era absolută, păstrând «secretul» ca pe propriile noastre «enigme»“.
O lume aparte
Dar poate cea mai încântătoare deprindere a lumii Craiovei de altădată era cea legată de stilul de adresare între oameni, de comunicare, cel puţin în scris. „Am avut surpriza de a întâlni direct sentimentul respectului faţă de semen, faţă de cetăţeanul care se adresează unei instituţii. De multe ori, o simplă petiţie era prezentată cu vorbe meşteşugite şi, chiar dacă nu totdeauna ele exprimau sinceritate, dovedeau oricum bună creştere, politeţe. Relaţiile dintre oameni erau în limitele naturalului, între cele două extreme ale binelui şi răului, dar pe un palier mai aproape de corectitudine. Am adunat câteva mostre de exprimări respectuoase, amabile, calde. Un bilet scris de mână ne oferă formularea: «Amicul meu, domnul... are gentileţea a-mi comunica faptul că a vorbit cu Domnia Voastră privitor la...»“, ne completează Marius Dobrin în lucrarea sa imaginea unei alte lumi."
sursa:GDS
Re: Descopera lumea
"Îmi amintesc de verile de pe la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut, de zilele toride, de ploile calde, de bucuria „scăldatului“ în „piscina“ rotundă (fântâna arteziană) din faţa prefecturii de azi, unde ne bălăceam „îmbrăcaţi“ în şpilhozen, mângâiaţi de razele soarelui (pe atunci, deloc ostile) ori de stropii catifelaţi, curaţi şi calzi ai ploilor de vară! Nouă, copiilor, zilele ni se păreau scurte, ca şi ploile! Aveam atâtea şi atâtea de făcut-jucat în zilele de vară! Lucram zi-lumină, ca specialişti - „oamenii“ potriviţi la locul potrivit - într-o activitate foarte inventivă şi serioasă: jocul, jocurile copilăriei! Nu ne inspiram din filme sau din desene animate, sau din jocuri pe calculator, dar ştiam, aveam această înaltă calificare - ştiinţă să ne bucurăm, să fim fericiţi (din te miri ce!) şi fără griji! Grijile, gândurile erau ale părinţilor. Seara, târziu, când ajungeam acasă, primeam răsplata unei zile petrecute pe tăpşanul - câmpul muncii juvenile: câte o scatoalcă pentru că n-am venit să mănânc „mâncare gătită, ca oamenii botezaţi, la masă, nu aşa, din mers, muşcând din coltucul de pâine neagră (Doamne, ce gustoasă era!) şi dintr-o roşie, iar ca desert, două-trei piersici. „De mâine, gata, nu-ţi mai dau să mănânci seara dacă nu vii acasă la prânz“- încerca mama să-mi restructureze „programul de lucru“ prin „implementarea“ unei pauze de masă la prânz. Uneori, când căldura zilei stăruia până târziu, spre miezul nopţii, mergeam împreună cu tata în Piaţa Veche, să cumpărăm lubeniţă, „să ne mai răcorim“. Aici erau adevărate tabere de „beduini“, veniţi în piaţă cu „caravane“ de căruţe pline cu lubeniţe ivite din nisipurile Dăbulenilor, Mârşanilor, Corabiei. Nisipurile fierbintelui sud, puse pe rod de munca trudnică a ţăranilor, ajungeau prin pieţele Craiovei, sub forma unor adevărate dune (uneori, chiar munţi) de lubeniţă. Era greu s-alegi! Tata avea tehnica lui de a încerca dacă sunt coapte lubeniţele. Le asculta „plânsul“ când le dădea 3-4 scatoalce pe coajă. „Vreţi să-i facem şi dop?“, întreba dăbuleanul. Răspunsul era invariabil „da“. Eu testam calitatea produsului, mâncând în doi timpi şi trei mişcări „dopul“. E bună, tată!, venea rapid rezultatul analizei ad-hoc, confirmând alegerea tatălui meu. Acasă, mâncam o felie-două, dar ai mei îmi opreau din oficiu miezul, încă un eşantion, spre temeinică analiză! E dulce, tată, mai dulce ca zahărul!...
Aceste amintiri mi-au venit în minte ieri, în timp ce căutam prin piaţă, printre munţi de lubeniţă, o lubeniţă adevărată, ca să zic aşa. De fapt, ştiam că n-am să găsesc. Din două motive. Unul subiectiv, celălalt obiectiv.
Niciodată, nici o lubeniţă din lume nu va avea parfumul, aroma, dulceaţa lubeniţelor pe care le cumpăra tata sau mama! Părinţii, anii copilăriei, dulcele, adevăratul „dulce de Dăbuleni“ au rămas vii, totuşi, în sufletul meu! Pe de altă parte, niciodată „dulcele de Dăbuleni“ nu va mai fi acelaşi cu cel de acum 40-50 de ani, pentru că în acest răstimp s-a tot umblat la „originile“ lui. Trec în revistă standurile cu legume-fructe, mă rog, „prăvăliile de oltean, fără uşă, fără geam“. Parcă e un sediu ad-hoc al ONU. Varză poloneză, usturoi turcesc, lămâi greceşti, ba chiar şi „flori proaspete, aduse azi-noapte din Olanda“ şi, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, roşii româneşti, lubeniţă „fff dulce“ românească. Unul, mai cu frică de Dumnezeu, şi-a scris pe o jumătate de coală A4, lipită pe o lubeniţă - „promo“, un sibilinic adevăr, pe jumătate... minciună: lubeniţa nu e de la turci. Sigur, fructul nu e de la turci, doar sămânţa fructului... Toate sunt... de unde vrea clientul, în funcţie de gusturi! Piaţa - ilustrare perfectă a sportului naţional: furatul căciulii la români! Preţuri exorbitante la intermediari, calitate modificată a fructului, la producători. Creşterea şi descreşterea (preţului şi a calităţii) lubeniţei de Oltenia, istoria unei culturi-brand se scriu azi inconsistent, pe nisipurile fierbinţi ale sudului, nu cu litere, ci cu cifre. Intermediarii le transformă în cărămizi de bani, iar munca trudnică a producătorului, scrisă cu sudoare pe solul arid, la orice pală de vânt se transformă în muncă-n zadar. Mulţi cultivatori se gândesc să folosească lubeniţele ca hrană pentru animalele din bătătură...
Mă opresc la poalele unui munte de lubeniţe. Frumoase, arătoase exponate! Contrastează cu mâinile celei care alege una, mi-o pune în braţe s-o încerc. Doar din respect pentru acele mâini aspre, arse de soare şi bătătorite de muncă, bat cu degetul în coaja fructului, îi mulţumesc insistentei producătoare - vânzătoare (Ia, maică, pupa-ţi-aş ochii, e de Dăbuleni, nu e cu chimicale de-alea, gustă ici, din felia asta, o am de „monstră“, e dulce ca zahărul!), dar nu cumpăr. Simt miros de medicament! De... chimie farmaceutică! Nu mă bucură faptul, realitatea că această chimie farmaceutică s-a cuibărit prin toate pieţele lumii şi nu doar prin pieţele Craiovei, României. Peste tot în lume dai de marfă contrafăcută. Nu vorbesc doar de piaţa agroalimentară, ci de toate pieţele, unde totul e de vânzare, inclusiv iubirea pentru semeni...
Am să păstrez în suflet, în amintire, brandul oltenesc de trei ori D, „dulcele de Dăbuleni!“, dar şi o realitate tridimensională şi totuşi palpabilă, reală doar în spaţiul sensibil, dar puternic, nepieritor, al amintirii."
sursa:gds
Aceste amintiri mi-au venit în minte ieri, în timp ce căutam prin piaţă, printre munţi de lubeniţă, o lubeniţă adevărată, ca să zic aşa. De fapt, ştiam că n-am să găsesc. Din două motive. Unul subiectiv, celălalt obiectiv.
Niciodată, nici o lubeniţă din lume nu va avea parfumul, aroma, dulceaţa lubeniţelor pe care le cumpăra tata sau mama! Părinţii, anii copilăriei, dulcele, adevăratul „dulce de Dăbuleni“ au rămas vii, totuşi, în sufletul meu! Pe de altă parte, niciodată „dulcele de Dăbuleni“ nu va mai fi acelaşi cu cel de acum 40-50 de ani, pentru că în acest răstimp s-a tot umblat la „originile“ lui. Trec în revistă standurile cu legume-fructe, mă rog, „prăvăliile de oltean, fără uşă, fără geam“. Parcă e un sediu ad-hoc al ONU. Varză poloneză, usturoi turcesc, lămâi greceşti, ba chiar şi „flori proaspete, aduse azi-noapte din Olanda“ şi, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, roşii româneşti, lubeniţă „fff dulce“ românească. Unul, mai cu frică de Dumnezeu, şi-a scris pe o jumătate de coală A4, lipită pe o lubeniţă - „promo“, un sibilinic adevăr, pe jumătate... minciună: lubeniţa nu e de la turci. Sigur, fructul nu e de la turci, doar sămânţa fructului... Toate sunt... de unde vrea clientul, în funcţie de gusturi! Piaţa - ilustrare perfectă a sportului naţional: furatul căciulii la români! Preţuri exorbitante la intermediari, calitate modificată a fructului, la producători. Creşterea şi descreşterea (preţului şi a calităţii) lubeniţei de Oltenia, istoria unei culturi-brand se scriu azi inconsistent, pe nisipurile fierbinţi ale sudului, nu cu litere, ci cu cifre. Intermediarii le transformă în cărămizi de bani, iar munca trudnică a producătorului, scrisă cu sudoare pe solul arid, la orice pală de vânt se transformă în muncă-n zadar. Mulţi cultivatori se gândesc să folosească lubeniţele ca hrană pentru animalele din bătătură...
Mă opresc la poalele unui munte de lubeniţe. Frumoase, arătoase exponate! Contrastează cu mâinile celei care alege una, mi-o pune în braţe s-o încerc. Doar din respect pentru acele mâini aspre, arse de soare şi bătătorite de muncă, bat cu degetul în coaja fructului, îi mulţumesc insistentei producătoare - vânzătoare (Ia, maică, pupa-ţi-aş ochii, e de Dăbuleni, nu e cu chimicale de-alea, gustă ici, din felia asta, o am de „monstră“, e dulce ca zahărul!), dar nu cumpăr. Simt miros de medicament! De... chimie farmaceutică! Nu mă bucură faptul, realitatea că această chimie farmaceutică s-a cuibărit prin toate pieţele lumii şi nu doar prin pieţele Craiovei, României. Peste tot în lume dai de marfă contrafăcută. Nu vorbesc doar de piaţa agroalimentară, ci de toate pieţele, unde totul e de vânzare, inclusiv iubirea pentru semeni...
Am să păstrez în suflet, în amintire, brandul oltenesc de trei ori D, „dulcele de Dăbuleni!“, dar şi o realitate tridimensională şi totuşi palpabilă, reală doar în spaţiul sensibil, dar puternic, nepieritor, al amintirii."
sursa:gds
-
pompierulpescar
- utilizator
- Mesaje: 39
- Membru din: 17 Sep 2008, 17:13
Re: Descopera lumea
Multumim pentru acest moment de cultura si incantare.
Re: Descopera lumea
Haide ,sa calatorim putin.. 
http://www.sevillaen360.es/esfericas/pl ... pana1.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/si ... cisco.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/pu ... edios.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/ca ... etis1.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/rb ... entro.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/pl ... vador.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/pl ... noche.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/pl ... pana1.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/si ... cisco.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/pu ... edios.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/ca ... etis1.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/rb ... entro.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/pl ... vador.html
http://www.sevillaen360.es/esfericas/pl ... noche.html
-
stefan_kwr
- Veteran
- Mesaje: 683
- Membru din: 25 Mar 2009, 21:23
- Localitate: Craiova
- Contact:
Re: Descopera lumea
Asta chiar este un pescar inrait...