Azi-noapte a nins. Din nou. Imi sun toti prietenii…oameni situati in puncte cheie, oameni influenti, oameni care in fiecare zi primesc informatii proaspete despre…starea Muresului. Invariabil, convorbirile telefonice s-au incheiat cu „nu se prinde, vin sloiuri de gheata, n-are rost sa mergi”. Ignor avertizarile si plec…
Ajung pe malul apei si realitatea imi gadila perseverenta: Muresul arata perfect! Nivelul e bun, culoarea bate spre verzui si sloiurile de gheata lipsesc. Nu-mi amintesc cand am montat mulineta, cand am trecut firul prin inele, nu mai stiu ce nod am facut si nici cate secunde au trecut pana-n momentul in care am sacrificat primul jig.
Apa adanca si agatatura. Salaii nu pot fi departe…Dupa trei ore, sute de lanseuri si zeci de locuri scanate imi dau seama ca nu e chiar asa. Ma intorc in cel mai promitator loc, trec pe fineturi si pipai cu jigul fiecare centimetru patrat. In nici cinci minute Muresul o ia razna si creste cu treizeci de centimetri. Tone de gheata plutesc pe suprafata apei.
Plec spre un golf ce poate fi singurul meu refugiu din calea sloiurilor. Intr-adevar…golful e „pescuibil”. Am un tac la primul lanseu, intep si aduc la mal un somoteu la kil. Din pacate e agatat neregulamentar. Nu se pune. Nu-mi pierd speranta. Orice peste prins pe o astfel de apa e un trofeu. Insist si am un atac. De data asta totul e perfect: stiuca la kil!
Intre timp Muresul scade 15 centimetri si gheata se rareste. Ma mut. Incercand sa evit sloiurile devin, fara voia mea, scrimer. Lansez pe pozitie viitoare, ghidez firul prin labirintul de gheata si, la prima tresarire a firului, intep. Nimic. Abia in momentul in care scot shadul din apa realizez ca am pierdut apendicele vibratil…Salau mic – imi spun, ca sa pot depasi momentul…Schimb shadul si lansez exact in acelasi loc. Ciocan! Il am. Ia fir. Pare constient de pozitia fiecarui sloi de gheata asa ca incearca sa nu rateze niciunul…Lupta atipic. Se incapataneaza sa ramana lipit de substrat. Profita de curent si prelungeste lupta pana cand ultimul strop de acid lactic da semnalul relaxarii musculare Il ridic la suprafata si vad ca e…o EA.
E o mreana la doua kilograme. Dupa sedinta foto o eliberez si-mi imaginez cum se intoarce exact in acelasi loc, dupa prag, inghiontind stapazanul ce mi-a ciuntit shadul mai devreme. Imi imaginez ca toti braconierii pe care ii intalnesc zi de zi pe apele publice nu stiu locurile de iernare si un Mures plin de agataturi…
Deja s-a facut seara. Plec spre casa…
A doua zi ma suna un amic:
„El: Incredibil…am dat si eu de mrene! Am crezut ca minti cand mi-ai zis ieri….Am luat doua mai mari si un strap.
Eu: Bine, ma….Te-am mintit eu vreodata?! 🙂
Cand vine vorba de mreana posibilul se transforma in probabil. Chiar si asa, comunitatea pescareasca priveste in continuare cu reticenta intalnirile de gradul III dintre mustacioasele sarite de doua kilograme si nalucile de orice fel. Cautand explicatii, pescarii oscileaza intre „hazard” si „deviatie comportamentala”. Putini sunt cei ce pun totul pe seama nutritiei, asa cum ar trebui. Ca orice ciprinid care se respecta, o parte din dieta exemplarelor adulte de mreana e formata din peste. Aparatul lor digestiv e capabil sa valorifice acest tip de hrana. Sigur ca nu trebuie sa va imaginati cum mrenele terorizeaza cardurile de obleti, dar nici nu trebuie sa va mire faptul ca mustacioasele vor accepta o prada usoara. Criza proteica mondiala are ecou si in lumea subacvatica unde, fie ca te numesti Carpio sau Barbus, fishmeal-ul nu se refuza.
De atunci am mai avut doua partide cu mrene memorabile si tot nu mi-a trecut. Mi-e dor sa caut locuri, sa nadesc cu bulgari aplatizati, sa trec de la cascaval la pelete, sa vad trasatura ei inconfundabila…Mi-e dor de mreana!
