Am si eu povesti cu aventurile mele de pe balta, atat de greu de crezut, incat evit sa le povestesc sa nu fiu luat de mincinos. Insa marturisesc ca majoritatea iesirilor mele au fost fara succes. Am petrecut luni de zile, puse cap la cap, pe malul baltilor, asteptand in zadar semnul miraculos ca exista viata subacvatica. Stiti cum e.
Putea fi mai bine. Insa eu cred ca pescuitul nu are farmec in balti artificiale, supra-populate, chiar daca pleci de acolo cu amintiri si poze cu trofee. Sa pescuiesti intr-o astfel de balta e ca si cum ai fi un tigru la vanatoare in cusca lui din gradina zoologica, cand ti s-a aruncat o gaina vie la nas. Nu e pentru mine.
Balta salbatica e locul meu, chiar daca nu scot un crap de zece kile pe ora, chiar daca nu ma aleg dupa o zi decat cu trei carasi. Aici infrunti natura, aici intri cu animalul de sub apa in cursa pentru supravietuire. Aici pestii stiu sa se apere, sa supravietuiasca. Si tot aici, un trofeu este de o suta de ori mai memorabil decat toti monstrii dintr-o balta „special amenajata”. Ca sa nu mai spun ca un drill cu un peste salbatic de 2 kile e mai furtunos decat cu un crap obez si bleg de crescatorie obisnuit sa faca zilnic descinderi pe mal unde e cantarit, pupat si eliberat cu mare delicatete. Pestele salbatic pare sa stie ca pe mal il asteapta ditamai tigaia incinsa si asta il face un luptator.
De aceea, sunt un pescar ca oricare altul in majoritatea iesirilor. Ajung dimineata plin de sperante, imi pregatesc monturile perfecte, organizez totul la milimetru, iar seara scot cu tristete sculele din apa si plec spre casa cel mai des fara ca macar sa miros a peste. Ce fac intre timp, o zi intreaga? Lansez, scot, refac, arunc din nou, momesc, vin cu idei noi, astept sa se schimbe putin vremea, imi vizitez tovarasii de suferinta, insa cel mai mult astept. Astept ore si ore si iarasi ore. Clopoteii nu suna, plutele nu misca si la un moment dat ma satur si eu ca tot omul.
Ce sa fac? Incep sa ma joc cu cainele. Trag la tinta. Imi fac ordine in geanta. Dau telefoane. Dorm. Mananc. Fac experimente de om nebun, cu montaje ciudate, arome ciudate si momeli ciudate. Scot sculele in speranta ca s-au dus naibii momelile si de aia nu trage. Dar sunt acolo toate, intacte, fire-ar ele ale naibii! Le arunc din nou mai mult ca sa scap de ele, apoi iarasi: culeg corcoduse, discut cu niste tarani, dorm, mananc, ma plimb singur (pana si cainele s-a saturat). Bine ca am la mine telefonul, cu toate ca am plecat de acasa ca sa scap de el. In asemena situatii, el ma salveaza. Ma dau putin pe Facebook. Mai citesc din articolele de capatai, poate n-am inteles eu bine montura aia speciala. Caut jocuri. Jocuri cu pesti, evident, macar virtual sa am satisfactii. Tot ce gasesc de specialitate e un joc cu sirene (ma rog, meduze), macar acolo sa vad o coada de peste. Ma uit la soare, incepe sa se pravaleasca usor spre apus cu moaca aia a lui indiferenta la suferinta umana, vine dupa-amiaza, prind sperante. Dar luciul apei se incapataneaza sa se comporte exact ca o oglinda plina de lucruri interesante care nu au trecut niciodata de partea mea. Evident, din cand in cand, o coada uriasa loveste apa in departare ca sa ne puna pe toti pe jar. E felul pestilor de-a-si bate joc de noi.
Se anunta amurgul. Acum e momentul! De ce oare nu vin doar dimineata si seara? De ce ma incapatanez sa stau aici toata ziua, sa ma prajesc la soare? Ma pregatesc de „campania de seara”. Prind energie, dau totul afara, ma spal constiincios pe maini cu apa din balta (cica sa nu miroase momeala a tutun, stiti si voi ce miros ascutit au pestii), refac monturile si relansez cu nadejde. Si timpul iarasi se gripeaza, refuza sa mai treaca. Ma apuca lehamitea. Trec iar cateva ore. Mai dau doua telefoane, ma mai joc putin „Medusa” (macar aici e bine, ca mi-am scos banii de taxa), mai trec odata val-vartej pe Facebook sa vad daca n-a venit sfarsitul lumii in cercul meu de prieteni, apoi ma apuca superstitiile si imi spun: „ba, de fiecare data cand nu eram la scule, tragea. Hai sa plec de aici”. Si iarasi imi vizitez vecinii. Si pe chipul lor citesc aceeasi disperare calma. Unii mai baftosi au apucat sa atinga solz de peste cu mana. Intotdeauna se gasesc doi-trei carasei nerusinati care sparg greva. Pe mine insa m-au respectat si azi.
Vine momentul plecarii. Aman sa strang, aproape numar secundele, ca la final de meci cand speri sa se petreaca in prelungiri ce nu s-a intamplat intr-o ora jumate. Dar nu se petrece nimic, balta s-a intors cu spatele la mine si refuza sa-mi vorbeasca. Scot, arunc totul in cutii si genti in devalmasie (las’ ca le aranjez eu acasa) si plec cu gandul ca nu mai vin niciodata in locul asta blestemat. Il injur in gand, amical, pe Emil Pescarul, ca el mi-a bagat virusul asta in sange si m-a naravit pe balti salbatice.
Ajuns acasa fac un dus si ies la o bere. Trag aer in piept, seara e racoroasa si trupul meu incepe sa se simta perfect. Am fost la pescuit si ma invaluie incet o fericire speciala. N-am sa-mi pun niciodata sculele in cui.
Las’ ca vedeti voi, data viitoare!
(un pescar relaxat)
