Imi aduc aminte cu mare placere de una din cele mai reusite partide de pescuit in Delta: Rosu, anul 1979. Nu erau pe vremea aia atatea barci cu motor, deci da-i la rame. Lacurile Rosu, Puiu si Rosulet erau oprite pescuitului.Ramaneau Lacurile Potcoava si sublimul Lumina. Pe Potcoava, care era „dupa colt” ne-am cam dus lingurile la imbaiat…
Dupa o calatorie interminabila din Tulcea cu „pasagerul”, regretatul meu tata, un prieten de-al lui si eu, un tanc de copil pe vremea aia, am ajuns la debarcaderul pe care scria Sfantu Gheorghe (parca vedeam filmul „Toate panzele sus”). Ne-am cazat la nea Petrica Tulceanu (sosia actorului francez Jean Gabin). Visele mele de copil incepeau sa prinda conturul realitatii. Nea Petrica avea o „scorpie” de nevasta care-l verifica mereu daca consuma(alcool). Tata ducea tot timpul „valuta” cu el, adica palinca de Maramures. Ne punem toti, in bucatarioara din curte, la cina (eu observator atent). Se pun trei pahare pe masa, se revarsa lichidul bahic in dansele, se duc la gura si se ingurgiteaza. Il aud instantaneu pe nea Petrica: „Atravilsea”(m-ai otravit)…, iar dupa ce-si revine, intinde paharul: „anu davai niemnosco”(mai da un pic). Azi asa, maine tot asa, pana „scorpia” l-a mirosit. De unde miroase Petrica al meu, ca n-a fost la carciuma? A inceput sa intre inopinat in bucatarioara, cand serveam cina. Da nea Petrica ii cunostea obiceiurile si isi acoperea paharelul cu o cana de tabla. Tanti facea un raid, vedea doar doua pahare pe masa, murmura un „haraso” si-si vedea mai departe de gospodarie. Tot timpul imi revin in minte fazele astea cu nea Petrica (avea atunci vreo 70 de ani).
Vasleam zilnic pana la km 5 unde incepeam activitatea. Dadeam numai la rama neagra si prindeam somn si crap, trei oameni(fiecare cu un singur bat) umpleam un cos mare de nuiele, pana pe la ora patru dupamasa, cand ne lasam la vale, mai mult in voia curentului si admirand peisajul dupa o partida de pescuit de vis.
In vremurile acelea, in zona Sf.Gheorghe nu se pescuia nici macar cu mamaliga, doar cu momeli naturale…rame, lipitori, pestisori… rar intalneai cate-un pescar ratacit, dar adevarat… o… tempora…
Sa va mai spun una, vorba lui Ionica…
In `86, proaspat casatorit, imi iau nevasta si hai in delta. Nu stia saraca cu ce nebun (dupa Delta bineinteles) s-a maritat.
Dacia socrilor pana in Tulcea, pasager pana la Crisan, vaporas pana la Mila 23 si barca pana pe un canal in „buza” ghiolului Ligheanca.
„Taximetristul”, un batran lup al Deltei ne-a „mirosit” de cum am coborat la Mila si s-a oferit sa ne duca unde vrem, mai ales cand a aflat ca suntem si traficanti de palinca. Noi nu prea stiam unde sa mergem, asa ca ne-a basculat mosulica unde a vrut el, pe malul unui canal care iesea (sau intra, nu mai tin minte) din Dunarea Veche.
Am stat vreo doua zile pe malul canalului prinzand somotei, platicute, carasei si alti pestisori. Apoi, intr-o dimineata a aparut unul cu barca si a intesat locul cu plase. Am simtit ca mi se intuneca in fata ochilor. Mi-am luat nevasta, proviziile de ulei, zahar, faina, si alte bunuri pe care le obtineai numai pe tichete si am plecat spre Mila (cu un taxi), cu gandul de a inchiria o barca.
Si cineva, de acolo, de sus, ne-a ajutat…Am intrebat in stanga si in dreapta pana am gasit ce cautam. Nu ne-am rabdat sa nu aruncam o privire spre casa unde s-a nascut marele Ivan Pataichin, apoi am sarit in barca. Ce Ferrari, ce Porche, ce Mercedes…eram ca pestele in apa.
Dis de dimineata, tusti pe Ligheanca cu lanseta de care eram mandru atunci : Germina cu mulineta DAM Quick. Am ajuns pe ghiol, si m-am postat in asa fel incat sa ma poarte vantul dintr-un capat in altul al lacului. Am pus un „piscot” auriu si da-i si da-i …Dupa ceva vreme, imi treceau prin minte tot felul : ba ca n-are balta peste, ba ca lingura nu-i buna, ba una, ba alta, dar…apoi…muscatura…inegalabila…sublima…minunata…fantastica…
Nu mai stiu cat a durat lupta, de cate ori a intrat in tufele de bradis, de cate ori m-a sucit cu barca…Nu aveam nici minciog, nici gafa, dar am convins-o manual sa intre in barca. Celelalte pe care le-am luat (inclusiv in zilele urmatoare)parca nici n-au contat, caci aveam deja stiuca cea mare. Era prima din acea vara, si probabil si cea mai mare din viata mea, aproximativ 7 kg. Chiar acum privesc trofeul de pe panoplie si nu pot sa cred…
Ce nu pot sa cred? In primul rand ca am reusit sa-mi duc nevasta in delta, ea care striga dupa ajutor cand vedea o insecta; nu pot sa cred ca a fost singura data cand m-am lasat in voia sortii, dar cum spuneam, cineva de sus ne-a iubit.
