Octombrie, ora pranzului – 17 pescari insirati la bara. Nu la bara acuzatilor, desi au o stransa legatura cu tribunalul. Mai precis, stau insirati pe bara gardului scorojit ce strajuieste Dambovita, in centrul Bucurestiului, drept in fata Tribunalului municipal. Sa fie aceiasi care in iarna salvau obletii de la inghet, din noroiul de juma’ de metru, ducandu-i cu sacosa la incalzit in tigaie…? nu stiu, poate dar s-au inmultit pe parcurs. Ma opresc din drum si ma alatur curios grupului. Vad si doua lansete.
– Merge? Intrebare clasica menita sa deschida discutia… daca esti bagat in seama.
– Mmm – mmm! (adica in traducere, asa si asa) E clar, asta n-are chef de vorba. Imi arunc privirea in jos si-mi dau repede seama de ce – nu are decat trei baboi intr-o cutiuta veche de vopsea. Amator si incepator pe deasupra, n-are punga la el. Carlig mare de 4, cocolos de paine… ma mir ca i-a prins si pe aia. Ii urez ceva pescareste in barba si trec la urmatorul. Asta da cu 2 lansete. E tanar, la vreo 20 de ani si pare mai priceput.
– Salut! Merge ceva? Isi ridica privirea si ma recunoaste. Pe fata ii infloreste o grimasa intre zambet si surprindere.
– Ceva-ceva, da’ parca mai greu ca ieri, nu stiu de ce… o fi de la vreme, ca parca-i mai rece sau se misca apa mai repede…
– Ce iei la lanseta, ca n-am mai vazut pe nimeni in ultima vreme sa dea cu lanseta pe aici?!
– Obleti si carasi, zise rupandu-si gatul catre mine din cinci in cinci secunde. Asta m-a facut curios si am depasit bariera metalica pentru a zabovi putin in preajma lui. Ajuns alaturi ma recomand:
– Florentin!
– Luigi… dar pe dumneavoastra va stiu de mult, de vreo 6 ani, imi raspunde el schitand cu mana un gest care subliniaza inutilitatea demersului meu. In acel moment m-am luminat.
– Tu esti ma, Luigi baiatul lui Sorin din Grivita? Un zambet larg i se insira de la o ureche la alta si ochii negri ii scanteiaza in cap de fericire ca l-am recunoscut.
– Da! Nu stiti cand dadeam la salau la Straulesti atunci si ati stat cu noi si cu domnu’ Dan vreo trei zile? Stiam, cum sa nu stiu, a fost o partida frumoasa iar tatal lui era un tip extraordinar, avea maini de aur. N-am mai vazut pe nimeni sa lege carligele si sa faca monturi atat de repede. Pe vremea aceea Luigi era un copilas extrem de curios, care fremata de nerabdare si se bucura la fiecare rosioara care-i ineca pluta. Iata-l dupa cativa ani, cu aceeasi pasiune, de data asta insa, un adevarat pescar.
– Arata-mi si mie ce-ai prins. Ma rodea mai mult curiozitatea de a vedea cu ochii mei un caras din Dambovita.
– Da, cum sa nu!? Se ridica si acum observ ca si el statea pe un bidon de vopsea din acela la 10kg de forma ovala. Salta capacul si-mi face loc privirii. Estimez surprins ca are deja vreo 8 carasi frumusei, ca palma si ceva in jur de 25-30 de obleti. Printre ei salta coama spinoasa a unui strapazan subdimensionat.
– Bravo Luigi, nici nu stiam ca se prinde caras aici. La ce dai?
– Pai sa va zic. Am luat carasii la rama dar merge si la cocolos de paine dar e o smecherie pe care am vazut-o si eu la altcineva. Daca dai la undita, rar de tot prinzi cate unul. Nu stiu ce-i tine numai in mijlocul apei, ca fundul e la fel de adanc. Poate s-o fi facut vreun sant in namol, cine stie. Obletii se iau oricum. Dar sa stiti ca nu se prind carasi tot timpul. Au intrat acum probabil, ca nu le-am mai vazut cam de mult culoarea. Aaa, ca mi-am adus aminte! Alaltaieri a luat unu care mai vine p’aici, un ciortan aproape de kil. Aia chiar ca n-am vazut nici eu dar poate au intrat si astia. Cine stie?
Vorbea la foc automat de parca statea sa-i plece trenul si se insufletea pe masura ce-mi explica. Daca l-am vazut ca-i dispus la confesiuni zic intr-o doara:
– Imi arati si mie montura de la lanseta?
– Sigur! raspunde si se si repede intr-una pe care din cateva ture de manivela o aduce la mal. Apuc plumbul din capat si dau din cap dezaprobator dar oarecum in gluma, sa nu-l fac sa se simta stanjenit:
– Pai cu trei carlige dai mai Luigi? Nu sti ca nu sunt permise decat monturile cu maxim doua? Noroc ca pe aici nu va intreaba nimeni de sanatate.
– Ei, mai gresim si noi, ce sa facem? Mai calcam si noi un pic pe langa, raspunse privind intr-o parte.
– Pai daca-i vorba de calcat pe langa, atunci nici strapazanul ala nu prea aveai voie sa-l bagi la cutie. E prea mic.
L-am vazut brusc cum se intristeaza. Statura supla si semeata s-a cocarjat usor iar umerii s-au lasat in jos odata cu privirea. M-am gandit ca am depasit o anumita limita si m-am simtit penibil. In fond el m-a primit cu toata bunavointa si eu ma gasisem sa fac pe moralistul.
– Ei lasa, odata nu se pune, ii zic in incercarea de a drege busuiocul.
– Nu-i vorba de asta. Stiu si eu ca nu-i bine dar… Sa nu credeti ca-mi face mare placere sa dau aici in mijlocul Bucurestiului. Ma simt aiurea. Mai trece o fata si se uita lung la mine ca la tembeli, mai trece un cunoscut, mai casca unii gura si fac glume proaste dar mi-e aproape de servici. Lucrez vis-a-vis pe straduta aia, paznic la o firma. Cand ies din tura, ma opresc in drum spre casa sa prind ceva. Azi n-am avut asa noroc, de aia am tinut si starpitura aia de salau, ca nu mai pot veni decat poimaine si sa avem doua zile de aruncat ceva in tigaie.
Am inteles imediat drama, am inteles ca nu facusem o gafa ci atinsesem un punct sensibil, dureros.
– Sorin ce mai face? intreb temator.
– Mmm. Cu ale lui. A divortat de mama… de la bani… Vocea ii e din ce in ce mai stinsa. A ramas somer dupa ce s-a inchis tipografia. De fapt amandoi am ramas ca si eu lucram acolo, numai ca eu mi-am gasit repede ceva aici la firma asta dar lui i-a fost foarte greu. S-a luat de baut… scandaluri zilnic… Dupa un timp mama nu l-a mai suportat si au hotarat sa puna capat. Acum e la tara, la bunica. Nu l-am mai vazut de prin mai. Sor’mea aia mica… nu cred ca o stiti, are doispe ani. Ea sufera mai tare dupa el, ea-l suna mai mereu. Asa mai stim si noi de el. A imbatranit rau, nu mai e cum l-ati cunoscut.
Face o pauza in care tot trupul i se scurge pe coatele rezemate in genunchi intr-un gest de adanca reculegere. In mana stanga ii atarna uitata lanseta iar aratatorul de la dreapta roteste cu o miscare nervoasa inconstienta, manerul de lemn al manivelei de la mulineta. Declansasem o criza, rascolisem sentimente ingropate in acele momente de destindere si din nou ma simteam vinovat. Clipele trec apasatoare si simt nevoia sa-i schimb starea de spirit.
– Lasa Luigi, bine ca sunt sanatosi cu totii. Nu vezi ce vremuri traim? Criza asta loveste fara mila pe toata lumea si cine stie ce ne mai asteapta?! Macar avem un avantaj fata de altii – stim sa pescuim si cata vreme mai exista peste, nu ne vaitam de foame. Fetele alea care trec pe aici si se uita lung acum, s-ar putea sa-ti faca galerie peste un timp, cine stie?! Ridica privirea si zambeste. A depasit momentul si parca-si aduce brusc aminte unde se afla:
– Sa schimb ramele, poate mai prind vreun caras. Pe astea le-a cam ciugulit.
Ma uit la ceas mai mult demonstrativ si-i zic ca nu mai pot zabovi. Imi vine pe moment ideea sa-l invit la o partida de pescuit la crap intr-una din zilele urmatoare, cand o fi liber. Nu-i vine sa creada, e in culmea fericirii si mai ca nu-mi cere garantii ca o sa ma tin de cuvant. Ma bucur ca i-am redat starea de spirit initiala si ma simt mai linistit, de parca am primit izbavirea cine stie caror pacate. Facem schimb de numere de telefon si ma indrept grabit spre parcare. In drum spre birou reusesc sa-mi limpezesc gandurile.
Am ajuns la o concluzie care-mi zdruncina din temelii edificiul moral pe care mi-am bazat conceptia despre pescuit in ultimii ani. Nu mai pot sustine cu tarie conceptul „prinde si elibereaza” (c&r). Nu pot in fata unor oameni, din ce in ce mai multi, sa sustin percepte morale mai presus de legi si regulamente, atata timp cat ei practica un pescuit de subzistenta. Nu voi mai indemna pe nimeni sa elibereze pestele pe care are dreptul sa-l retina, decat daca este dorinta lui, daca nu e consumator de peste sau cantitatea maxima permisa este mai mult decat necesarul sau de consum.
Sper doar ca toti administratorii de acumulari piscicole, indiferent ca sunt de stat sau private, sa dea dovada de responsabilitate fata de patrimoniul existent si totodata de fermitate fata de abuzuri. Cred ca directia principala pe care trebuia sa ne canalizam eforturile a fost gresita. Nu retinerea in limitele legalitatii a pestelui trebuia sa faca obiectul „razboiului” nostru, ci imbunatatirea calitatii apelor, cresterea fondurilor si efectivelor piscicole si cel mai important lucru, combaterea infractionalitatii, de la braconierul de rand, pana la jaful concesionarilor pe doi bani facute de un stat dovedit inca odata total iresponsabil si mafiot.
